Andreea Rez | Paradoxul singurătății în era conectivității

Andreea Rez este psiholog clinician și psihoterapeut în supervizare, cu formare în terapia sistemică. Aria ei de expertiză acoperă terapia individuală, de cuplu, de familie, inclusiv copii și adolescenți. Deține, de asemenea, competențe în domeniul securității naționale. Cabinetul ei se află în Timișoara.

Tuturor ni s-a întâmplat să avem o zi în care singurul motiv pentru ieșirea la o cafea cu un vechi prieten a fost o oarecare obligație morală, o datorie prietenească de complezență. Am motivat oboseala, stresul, lipsa de voință, însă la finalul întâlnirii, ne-am simțit împliniți și fericiți cu interacțiunea avută.

În epoca în care putem trimite un mesaj în mai puțin de o secundă, paradoxul este că nu am fost niciodată mai conectați tehnologic, dar, în același timp, mai singuri emoțional.

Vedem oameni cu mii de prieteni online, dar cu foarte puțini oameni în viața reală pe care pot conta în miez de noapte. Avem inboxuri pline și suflete goale. Ne putem transmite instant gândurile, dar nu mai reușim să ne atingem inimile sau să ne înțelegem profunzimea emoțională. Ce s-a întâmplat cu noi?

Conexiunea digitală: comodă, rapidă, dar insuficientă

Într-una dintre reflecțiile sale, Viktor Frankl menționa că omul nu trăiește din stimuli și reacții, ci din sens, iar sensul nu se găsește în zgomotul notificărilor, ci în întâlnirea dintre două conștiințe umane. 

Tehnologia ne-a oferit o formă de prezență accesibilă, fără efort, fără riscuri emoționale. Nu trebuie să ne îmbrăcăm, să ne arătăm vulnerabilitățile sau imperfecțiunile, să simțim privirea celuilalt. Putem comunica fără să fim văzuți și putem oferi răspunsuri istețe, pe alese fără să ne asumăm intimitate. Dar chiar lipsa acestor lucruri face ca interacțiunea digitală să fie diminuată.

Spre deosebire de o întâlnire reală, un schimb de mesaje pe telefon este ca o fotografie după un apus - sugestivă, dar niciodată completă.

Ce sunt, de fapt, relațiile?

O definiție a relației poate fi: spațiul invizibil în care două lumi interioare se ating. Sunt locurile în care suntem văzuți, confirmați, validați și înțeleși pentru lumea noastră interioară. Putem spune că o relație umană este puntea prin care învățăm cine suntem și cine putem deveni.

Din perspectivă psihologică, relațiile umane sunt:

• Un schimb de prezență și atenție

• O reglare emoțională

• Un proces de oglindire

• Un spațiu sigur în care se poate contura o identitate

Fundamentul acestora, din păcate, nu se poate transfera într-un ecran, cu în emoticoane.

Un nou-născut nu supraviețuiește fără mamă și asta cu toate că nu are nevoie doar de hrană, ci și de căldură, de atingere, o voce și de ritmul respirației. Sistemul nervos al unui nou-născut se reglează cu ajutorul mamei. Astfel, o ființă umană este, încă de la început, un proiect dependent de o relație. Vârsta adultă vine cu iluzia independenței, dar adevărul e că în timp doar ne rafinăm dependențele: de acceptare, de sens, de comunitate. Nimeni nu se vindecă singur, nu se formează singur. Nimeni nu trăiește cu adevărat în absența altor oameni.

Cum ne separă tehnologia, în timp ce ne conectează?

În mod paradoxal, tehnologia a creat o conectivitate care seamănă cu mâncarea de tip fast-food: accesibilă, rapidă, satisfăcătoare pe moment, dar săracă din punct de vedere nutritiv.

• Avem conversații superficiale, dar tot mai puține întâlniri

• Avem contact permanent, dar tot mai puțin contact real

• Avem vizibilitate socială, dar nu intimitate afectivă

Iar ușurința relațiilor digitale ne face relațiile autentice tot mai dificile. Teama de vulnerabilitate crește, nu ne mai asumăm riscuri, încheiem o relație mai ușor, fugim mai des. Fără să ne dăm seama, rămânem singuri într-o lume care ne promite conexiune nelimitată.

De ce avem nevoie, în fapt

Ființa umană nu are nevoie de o reacție rapidă, de inimioare, de like-uri și confirmări automate, nu de prezență comodă. Avem nevoie să ne fie auzite tăcerile și nu doar cuvintele, avem nevoie de o privire caldă atunci când ne simțim risipiți, de întâlniri care ne dau sens în locul distragerilor. Avem nevoie, în esența noastră umană, de timp împărtășit în loc de atenție fragmentată și de vulnerabilitate în loc de performanță. Adevărata conexiune care ne hrănește este un act de curaj social, nu un reflex la îndemâna degetelor.

Înapoi la întâlnirea dintre oameni

Nu trebuie să demonizăm tehnologia. Aceasta ne-a oferit o mulțime de beneficii, însă limitele emoționale sunt clare. Nicio aplicație, platformă sau interacțiune virtuală nu poate reproduce sentimentul profund al prezenței umane. Paradoxal, acesta este un lucru frumos într-un amalgam de lucruri care ne dau peste cap: relația umana nu poate fi standardizată, automatizată. Ea trebuie doar trăită. Iar ceea ce poate fi trăit, nu poate fi înlocuit de ceva care simulează. În lumea în care putem vorbi cu oricine, oricând, provocarea rămâne să fim, cu adevărat, împreună.