Psiholog Andreea Rez | Despre respingere: rana care doare din copilărie până la viața adultă

Andreea Rez este psiholog clinician și psihoterapeut în supervizare, cu formare în terapia sistemică. Aria ei de expertiză acoperă terapia individuală, de cuplu, de familie, inclusiv copii și adolescenți. Deține, de asemenea, competențe în domeniul securității naționale. Cabinetul ei se află în Timișoara

Ne lovim de ea prima dată în copilărie, atunci când lumea noastră toată este o sală de clasă cu scaune colorate și jucării. O simțim și mai târziu, ca adulți, dar în forme mai subtile, la fel de dureroase - un mesaj ignorat, un prieten care se îndepărtează, un partener care devine distant, un grup în care nu mai reușim să ne integrăm. Chiar dacă emoția e aceeași și doare în continuare, în viața adultă avem alegeri, discernământ și setul de unelte să facem față durerii. În copilărie, însă, suntem singuri în fața unei emoții pe care nu o înțelegem, fără arme să ne apărăm emoțional.

Reacția copilului: la grădiniță, o prăbușire a propriei lumi

Emoțional, respingerea este o durere aparte. Nu e o ruptură, nu e o rană vizibilă, dar corpul o înregistrează ca pe un pericol real.

Cercetările de specialitate ne arată că respingerea activează în creier aceleași zone responsabile cu durerea fizică. Mai exact, atunci când suntem excluși, creierul nostru nu face diferența între o lovitură fizică și sentimentul pe care îl ai când nu te place cineva.

Dar acum imaginează-ți scena:

„Mami? De ce nu vrea să se joace cu mine? Este pentru că sunt diferit? Vreau să fiu la fel ca ceilalți…”

Pentru un adult, e o situație cu care s-a mai confruntat. Pentru un copil de 4-5 ani, la grădiniță, este un cutremur pe care îl simte doar el. Creierul lui nu poate regla încă singur emoțiile intense. Sistemul nervos al unui copil este împrumutat încă de la adultul care îl are în grijă și copilul are nevoie de un reper extern pentru a se calma și pentru a înțelege și a digera ce simte.

Respingerea, în corpul și emoțiile copilului:

• Creșterea nivelului de cortizol (hormonul stresului)

• Scăderea capacității de autoreglare (de aici ieșirile copilului)

• Apare teama de abandon

• Activarea nevoii instinctive de apartenență (fundamentală, ca nevoia de hrană)

În primii ani de viață, apartenența e un sentiment de siguranță existențial. Respingerile la vârstele mici par și ele mici, dar sunt firele invizibile care ajută la împletirea personalității.

Reacția adultului: aceeași poveste, dar cu cuvinte mai sofisticate

Ca adulți, nu ne mai întrebăm atât de des  „de ce?”, învățăm că respingerile nu sunt mereu despre noi și ce putem face atunci când sunt despre noi. Dar corpul știe - recunoaște respingerea imediat și aude un ecou din copilărie. Odată exclus, adultul:

• Activează amigdala din creier (alarma interioară)

• Creează scenarii negative

• Activează o teamă de insuficiență

• Declanșează nevoi compensatorii: de a fi văzut, validat, nevoia de a conta

Este uimitor cât de repede putem regresa emoțional în fața respingerii. Pentru că respingerea atinge un loc fragil din noi: nevoia de apartenență.

Brené Brown sintetizează superb acest lucru:
„Vulnerabilitatea înseamnă să riști respingerea și totuși să rămâi deschis.”

La nivel biologic, ființa umană este construită pentru trib, pentru comunitate. Nevoia de a aparține nu este una modernă, ci mai degrabă un instinct ancestral. În trecut, apartenența însemna supraviețuire, iar respingerea era un pericol real. Fără un grup, un trib, un loc sigur, omul nu supraviețuia.

În lumea modernă, respingerea nu poate fi evitată. Însă putem evita să nu transformăm respingerea într-un verdict despre cine suntem.

Pentru a ne vindeca avem nevoie:

• Să ne validăm emoția: durerea noastră interioară este reală, creierul ne spune doar că avem nevoie de conexiune

• Să punem respingerea în alt context: Nu orice “nu” înseamnă că nu suntem suficienți. Uneori, înseamnă că celălalt om nu e disponibil, nu simte potrivire cu noi, nu e momentul potrivit.

• Să înțelegem că respingerea ne redirecționează spre locuri unde aparținem natural.

Astfel, în loc de concluzie, putem spune că, la vârsta adultă, respingerea este ușa care se închide ca o alta să poată fi deschisă. Nu imediat, și poate nu acolo unde speram, dar într-un loc mai potrivit, cu mai mult sens. Iar pe copiii noștri, ar fi să-i învățăm despre compasiune pe de o parte, și, pe de altă parte, că vulnerabilitatea nu garantează acceptarea, dar garantează autenticitatea într-o lume în care ea e cel mai frumos loc în care putem ajunge.