Psiholog Andreea Rez | Compasiunea: arta de a rămâne umani, chiar și atunci când ne e greu

Andreea Rez este psiholog clinician și psihoterapeut în supervizare, cu formare în terapia sistemică. Aria ei de expertiză acoperă terapia individuală, de cuplu, de familie, inclusiv copii și adolescenți. Deține, de asemenea, competențe în domeniul securității naționale. Cabinetul ei se află în Timișoara

În preajma sărbătorilor, acest paradox devine chiar mai intens. Vrem să fim prezenți, luminoși, calzi, să fim în spiritul Crăciunului. Când nu reușim, devenim cei mai mari critici ai noștri, de parcă am fi eșuat la cel mai important examen pe care nu ni l-a dat nimeni. Despre compasiune vorbim ca de un gest nobil, o formă de bunătate către ceilalți, însă uităm esențialul: compasiunea începe cu tine. Iar aici, cei mai mulți dintre noi suntem nepregătiți.

Cum se naște lipsa compasiunii față de sine

Compasiunea față de propria noastră persoană e ca un sport pe care îl ignorăm mai ceva ca mersul la sală într-o zi mohorâtă. Ne ridică o întrebare simplă și dureroasă: de ce ne este atât de greu să fim buni cu noi înșine?

Răspunsul e, adesea, simplu, de referință pentru psihologie: din copilărie. Din momentele în care am normalizat lipsa de compasiune a celor din jurul nostru. Mesaje care păreau inocente au erodat la stima noastră de sine înainte să o formăm:

• „Nu te mai plânge”

• „Trage mai tare”

• „Nu e mare lucru, treci peste”

• „Alții au probleme mai grave”

Din astfel de replici, copilul care am fost fiecare dintre noi a învățat că emoțiile lui sunt un inconvenient și că valoarea lui vine din performanță, nu din existență.

Când te maturizezi cu astfel de repere, criticul devine vocea interioară dominantă. Pentru creier, critica devine o strategie: dacă mă critic suficient, poate reușesc să nu mai greșesc și astfel să evit respingerea, rușinea, dezamăgirea celor din jurul meu.

La polul opus, compasiunea cere vulnerabilitate. Iar vulnerabilitatea înseamnă să accepți riscul de a fi imperfect, de a greși, de a fi rănit.

De ce e grea compasiunea de sine?

Pentru că e împotriva curentului de “optimizare personală”. Societatea ne arată, peste tot, că trebuie să fim mai productivi, mai calmi, mai frumoși, mai fit și mai echilibrați. Mereu… mai mult. Vocea compasiunii ne spune că putem fi oameni, că putem fi imperfecți, că nu trebuie să ne demonstrăm mereu valoarea. E revoltător de simplu, nu? De aceea e atât de greu e primit.

Creierul uman reacționează la autocompasiune ca la o pauză pe care nu o merită. Nu primește dopamină rapidă, nu aduce trofee, rezultate imediate sau validare din partea celorlalți. Ne aduce, însă, un cadou pe termen lung: siguranță interioară.

Atenție, însă - compasiunea nu înseamnă „îmi permit orice, oricând, în orice cantitate” și nici ridicarea scuzelor la rang de artă. Înseamnă doar să vezi adevărul despre tine fără să te pedepsești, să nu transformi o greșeală într-o sentință; să îți iei spațiu pentru reparație, nu din rușine.

Sezonul compasiunii

Sărbătorile scot la lumină vulnerabilități: dorul de cineva, oboseala, golul, așteptările nerealiste, fricile și rănile vechi. Terenul ideal pentru criticile interioare și momentul perfect pentru bilanțul sumbru al nereușitelor. Însă e prilejul perfect să învățăm compasiune, și nu doar cea festivă, ci omenească, simplă: sunt om, obosesc, greșesc și merit blândețe - chiar și de la mine. Cu acest pas simplu, putem transforma un concept frumos, idealizat, într-un mod de a trăi, un mod de a ne întoarce la noi și apoi unii spre alții.

Compasiunea nu te face naiv, ori slab. Te face prezent, atent, capabil să vezi dincolo de aparențe. Și mai ales, te ajută să fii acolo unde oamenii au cel mai mult nevoie: în umanitatea lor.