Furia copiilor mici: ce ne sperie, ce înseamnă și ce ne cere, de fapt, copilul

Andreea Rez este psiholog clinician și psihoterapeut în supervizare, cu formare în terapia sistemică. Aria ei de expertiză acoperă terapia individuală, de cuplu, de familie, inclusiv copii și adolescenți. Deține, de asemenea, competențe în domeniul securității naționale. Cabinetul ei se află în Timișoara

Copilul mic și arhitectura emoțională 

Între 2 și 6 ani, copilul traversează una dintre cele mai intense perioade de dezvoltare psihologică. Sistemul limbic, creierul emoțional al copilului, este extrem de activ la această vârstă, în timp ce cortexul prefrontal (zona responsabilă de autocontrol și reglare emoțională) este încă imatur. Mai simplu spus, copilul simte enorm, dar poate gestiona foarte puțin.

În această etapă de dezvoltare, emoțiile celui mic vin rapid și sunt intense, frustrarea se instalează ușor, iar capacitatea de a negocia, de a aștepta și de a verbaliza este limitată. 

În acest tablou, furia nu apare pentru că cel mic este dificil în mod intenționat, ci pentru că nu are instrumentele interne să proceseze ceea ce trăiește.

Regresia: un pas înapoi care nu e un eșec

Regresia este un concept important în dezvoltarea copilului mic. Aceasta apare frecvent în perioadele de schimbare. Intrarea la grădiniță, apariția unui frate, mutarea într-o locuință nouă, separarea părinților, oboseala acumulată - în astfel de contexte, copilul poate reveni, temporar, la comportamente timpurii. Aici apar crizele de furie mai dese, nevoia de contact mai intensă și plânsul nejustificat.

Din punct de vedere psihologic, regresia nu este un pas înapoi, ci mai degrabă un mecanism de adaptare. Copilul încearcă să recâștige siguranță în mijlocul unei situații care îi suprasolicită lumea lui internă.

Furia copilului. Ce putem face?

E important să înțelegem că furia este o emoție primară a copilului. În cazul lor, apare când o dorință pe care o au este blocată, le este impusă o limită, atunci când nu sunt înțeleși sau când sunt copleșiți senzorial ori emoțional. Un copil nu face diferența, ca un adult, între “nu pot acum” și “nu contez”. Astfel că, un refuz banal pentru adult poate fi trăit ca o respingere totală de către copil. La fel ca în cazul adultului, și furia copilului este un semnal, nu o intenție negativă și indică o nevoie neacoperită: control, siguranță, conectare.

Spre diferență de adult, însă, atunci când copilul nostru lovește, mușcă sau aruncă obiecte, nu asistăm la violență în sensul moral, ci mai degrabă la o descărcare a unui sistem nervos suprasolicitat. 

Important de știut pentru părinți în astfel de momente este că atunci, copilul nu poate învăța lecții, nu poate raționaliza și nu poate înțelege explicațiile adultului. Și atunci, ce putem face?

Știm deja că un copil împrumută reglarea emoțională de la părinți. Un adult calm nu înseamnă unul permisiv, ci unul acre nu amplifică emoția. Așadar, atunci când e necesar să stabilim o limită cu copilul, e important să facem asta fără umilință. “Nu te las să lovești” este diferit de “nu ești bun pentru că lovești”. Limita se pune pe comportament în sine, nu pe copil. Numirea emoției este un alt pas important. A-i recunoaște furia copilului îl va ajuta să construiască un limbaj emoțional. 

Când ne facem griji?

Majoritatea ieșirilor de furie din copilăria mică sunt normale din punct de vedere psihologic. Nu prezic probleme de personalitate, agresivitate și nu prezic un anume caracter. Importantă nu este absența furiei, ci modul în care copilul e ajutat să o traverseze. Copiii care învață că furia lor poate fi conținută în loc să fie negată sunt viitorii adulți care nu se tem de emoțiile intense.

Ca părinți, însă, e important și să știm când cerem sprijin de specialitate. Dacă astfel de crize de furie sunt foarte frecvente și intense după vârsta de 5-6 ani, în cazul comportamentelor violente care cresc în intensitate și atunci când cel mic nu reușește să se liniștească nici cu sprijinul adultului, când există regresii severe și persistente și, nu în ultimul rând, când familia este epuizată emoțional și nu mai este un sprijin - e momentul să apelăm la un specialist. Intervenția timpurie a unui psiholog nu este un eșec parental, ci o formă de responsabilitate emoțională.

În loc de încheiere

Furia copilului nu este un test de răbdare pentru părinți, cu toate că așa pare uneori, ci mai degrabă o invitație la înțelegere. În spatele fiecărei crize se află un copil care simte mai mult decât are unelte să ducă și are nevoie de un adult sigur, care nu se sperie de emoții.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți care pot sta lângă furtună fără să fugă. Și care pot interveni acolo unde e nevoie.