Cinci dintre cele mai bune piese Bijelo Dugme pe care nu le știai

Organizatorii promit, firește, „evenimentul anului 2026” și retrăirea hiturilor care au definit generații întregi. Acum, eu-s milenial născut în prag de Revoluție, la graniță româno-sârbă și din familie de mix etnic identic. Se va adeveri predicția organizatorilor? Pot spune că dacă evenimentul va fi unul de succes, pentru o grămadă de bănățeni (mai ales mai bătrâni ca mine) răspunsul va fi da.

Asta pentru că Nasturele Alb nu a aprins rockmania doar în Iugoslavia, ci cam în toată zona balcanică – evident, aici includ și țara noastră. Traficul de cultură intra prin Banat datorită vecinilor sud-vestici.

Cărți, viniluri și casete, blugi și alte obiecte de ultimu’ răcnet își croiau drumul într-o republică așa-zis socialistă, tot mai oprimată și sufocată informațional, pentru că aveam norocul ca Tito (numit de iugonostalgici „dictatorul binevoitor” al slavilor din sudul Europei) să permită libera circulație fizică și, în mare parte, a ideilor.

Astfel, odată cu lucrările anglofone, se importau și creațiile spațiului iugoslav. Trupa, născută la Sarajevo și alcătuită în majoritate din membri de etnie sârbă, n-avea cum să nu fie remarcată și în România. Legenda spune că fetele leșinau la concertele lor în ’75-’77, pe model Beatles. Mass-media își smulgea părul din cauza frezelor, a ținutelor și a „corupției occidentale”. Părinții intrau în fibrilații. Panică morală. Tineretu’, între timp, chefuia și îi lăsa pe bătrâni să zbiere la nori.

În timp, febra a primit și-un nume: Dugmemania. Ulterior, a devenit subiect de cercetare în mediile academice.

Dincolo de refrenele de stadion și de hiturile mitologizate, Bijelo Dugme a construit ceva mai apropiat de un centru cultural socialist monumental. O structură brutalistă din sunet, turnată în straturi de riffuri din beton, plăci grele de orgă și coridoare ecoului de blues, în care poți rătăci ore întregi și tot să descoperi încăperi noi.

Piesele care urmează nu-s note de subsol de pe cele nouă albume de studio sau compilațiile Best Of scoase de-a lungul anilor. Sunt încăperi ascunse pe care să le descoperi abia când ieși din turul ghidat și începi să rătăcești prin clădire pe cont propriu.

Došao Sam Da Ti Kažem Da Odlazim

Aici Dugme este cel mai reținut și, paradoxal, cel mai devastator. O baladă blues care înaintează cu răbdarea cuiva care și-a luat deja hotărârea, piesa se desfășoară lent, aproape ceremonial. Orga și pianul nu concurează cu chitara. O încadrează, ca niște lămpi discrete așezate special pentru a lumina un singur obiect din încăpere.

Ceea ce face această piesă specială este refuzul ei de a dramatiza plecarea. Nu există ruptură grandioasă, nici explozie teatrală. Soloul de chitară sosește cu o autoritate calmă, măsurată și elocventă. Spune exact ce trebuie spus și nimic în plus. Este blues. Nu ca poză, ci ca acceptare. Genul de cântec care nu îți cere atenția, dar o primește pe deplin.

Ne Gledaj Me Tako I Ne Ljubi Me Više

Titlul – „Nu mă mai privi așa și nu mă mai săruta” – probabil că spune tot, dacă rupi un pic de sârbo-croato-bosniacă. Dacă rupi un pic mai mult, versurile însumează un apel la îndurare: „Sunt un bărbat fără putere / să o iau de la capăt / Sunt un visător / care a visat / doar cu o singură femeie / Sunt un jucător fără noroc / Mi-e frică / Te implor / Pleacă acum / Și nu te mai uita la mine așa”.

Un critic a descris-o cândva drept „o piesă de Hard Rock pur, cu multă atmosferă, bine amestecată cu orgă distorsionată”, comparând-o cu intensitatea albumului Burn al trupei Deep Purple. Comparația se potrivește. Există același sentiment de presiune, de sunet care se comprimă din interior înainte de a izbucni. Iar deasupra tuturor plutește o interpretare vocală ce amintește de dramatismul lui David Coverdale, livrată aici de „Frank Zappa greco-ortodox” al rockului iugoslav, Željko Bebek însuși, vorba legendelor.

Este Dugme în cea mai grea formă a lor, nu ca volum, ci ca masă emoțională. Un cântec care nu doar se aude. Ci mocnește.

Tako Ti Je Mala Moja Kad Ljubi Bosanac

Ca să mai schimbăm un pic registrul, melodia asta vine mereu ca un antidepresiv. „Așa-ți trebe, micuța mea, când iubești un bosniac”.

Dacă Dugme ar fi fost vreodată acuzați că își cunosc prea bine publicul, asta ar fi proba principală. E jucăușă, sigură pe sine, construită dintr-o clipire complice și un zâmbet, dar suficient de inteligent structurată încât să nu devină o glumă. Ritmul înaintează hotărât, alimentat de o încredere cu accente folclorice, iar versurile leagă identitatea, seducția și bravada regională într-un refren irezistibil.

Ceea ce o ridică peste simpla șotie este instinctul de echilibru al trupei. Energia piesei nu alunecă în parodie, iar melodia rămâne tăioasă și memorabilă. Este sunetul unei formații perfect conștiente de propria greutate culturală și suficient de relaxate ca să se bucure de ea. Nu este ironie. Este autocunoaștere cu zâmbetul pe buze.

Blues Za Moju Bivšu Dragu

Unele piese își poartă influențele la vedere și totuși ies la lumină cu un chip propriu. Asta este una dintre ele. Inspirată în spirit de Since I've Been Loving You de la Led Zeppelin, „Blues pentru fosta mea iubită” e un blues-rock cu ardere lentă, dus până la capăt cu sinceritate.

Bebek cântă ca și cum microfonul ar fi un confesional, vocea lui întinsă la limită de memorie și regret. Chitara lui Bregović nu se grăbește să impresioneze. Zăbovește, se îndoaie, oftează. Între timp, Hammond-ul lui Vlado Pravdić umple spațiile goale, umflându-se și retrăgându-se ca o respirație. Rezultatul nu este imitație, ci dialog. Dugme vorbind blues în propriul accent, cu propria gramatică emoțională.

Pentru mulți ascultători, este genul de piesă care apare devreme în viață și nu mai pleacă niciodată. Îmbătrânește odată cu tine. În loc să se estompeze, se adâncește.

Sve Će To Mila Moja Prekriti Ružmarin, Snjegovi I Šaš

Dacă piesele anterioare explorează plecarea, seducția și amărăciunea, aceasta face un pas înapoi și contemplă timpul însuși.

E genul de piesă care pică în categoria rară etichetată „piese care să-mi cânte la înmormântare”. Știi genul. Asta, Atmosphere de la Joy Division, Brothers in Arms de la Dire Straits, sau, de ce nu, Heroes de la Bowie.

Și cred că cu asta am zis tot. 

Privite împreună, aceste piese arată o trupă mult mai versatilă, ceva dincolo de caricatura de rock balcanic, de stadion. Bijelo Dugme se întrezărește ca un artizan al atmosferei, al nuanței emoționale. Blues, hard rock, poezie folclorică și greutate orchestrală coexistă nu ca experimente, ci ca extensii ale unei voci la unison.

Dincolo de febra care a pus pe jar o generație întreagă sub numele de Dugmemania, există o lume, pe nouă albume, gata să fie (re)descoperită de oricine e dispus să asculte cu adevărat. 

„Ferească Pulitzer ca jurnalismul să fie nu doar ascuțit, ci și amuzant!”, imploră Vlad-Marko Tollea zeii jurnalismului. Îl găsești pe tollea.eu. A publicat reportaje-n majoritatea ziarelor și a revistelor care contează în România.