Sfaturile psihologului Andreea Rez: Când partenerul de joacă este ecranul

Andreea Rez este psiholog clinician și psihoterapeut în supervizare, cu formare în terapia sistemică. Aria ei de expertiză acoperă terapia individuală, de cuplu, de familie, inclusiv copii și adolescenți. Deține, de asemenea, competențe în domeniul securității naționale. Cabinetul ei se află în Timișoara

Întrebarea esențială nu este “are voie la TV?”, ci: ce înlocuiește timpul petrecut în fața unui ecran?

Dezvoltarea creierului copilului mic

În copilărie, între 0 și 6 ani, creierul se dezvoltă într-un ritm spectaculos. Conexiunile neuronale se formează din experiența directă: mișcarea, atingerea, interacțiunea cu oameni și lucruri, prin limbaj viu și contact vizual. Televizorul și ecranul telefonului devin aici stimulare rapidă și intensă. Culori, sunete, ritm rapid - sunt toate o stimulare pasivă. Copilul mic primește informație, însă nu negociază cu aceasta; nu creează, nu primește un răspuns la emoțiile lui în timp real.

Numeroase studii privind expunerea timpurie la ecrane arată legături strânse cu:

• Dificultăți de atenție susținută

• Toleranță scăzută la frustrare

• Întârzieri în dezvoltarea limbajului

• Dificultăți în reglarea emoțională

Iar asta nu pentru că ecranele sunt toxice în sine, ci pentru că înlocuiesc experiențele de care creierul are nevoie pentru a se organiza sănătos și a se dezvolta armonios.

Joaca, o distracție esențială

La vârsta adultă, jocul unui copil este o distracție creativă. Pentru un copil, însă, este muncă psihologică. Prin joacă, cel mic învață să își gestioneze emoțiile, să exerseze limitele, să construiască încredere, să proceseze experiențe și să își dezvolte limbajul. Dacă în joaca celui mic intră și un adult, apare co-reglarea. Copilul își calibrează emoțiile în funcție de reacțiile părintelui sau adultului care se joacă cu el: împărtășește bucuria, învață cum se gestionează frustrarea când ceva nu merge așa cum și-a dorit și cum se repară un conflict.

Un ecran este o soluție rapidă, dar nu poate înlocui un feedback emoțional, un model, un punct de sprijin psihologic. Acolo unde un desen animat educativ poate transmite informație, chiar dacă este procesată, ea nu poate fi transformată în dezvoltare relațională.

Un copil de până în 6 ani nu are nevoie strict de conținut, ci de interacțiune directă. Mai specific de un adult care răspunde la “uite!”, care validează, care pune întrebări, care are reacții emoționale, care râde. O astfel de relație este lentă, în timp ce televizorul este rapid. Pentru un creier în dezvoltare, lentoarea este întotdeauna o variantă mai potrivită.

Cât timp la TV e prea mult?

Majoritatea organizațiilor pediatrice din lume recomandă limitarea expunerii la ecrane în primii ani de viață și evitarea lor completă până la vârsta de 2 ani, cu excepții minime. După vârsta de 2 ani, accentul ar trebui pus pe conținutul calitativ, iar vizionarea se recomandă să fie însoțită de un adult.

Mai departe de sfaturi și recomandări, cel mai simplu răspuns vine dintr-o analiză simplă: dacă ecranul este soluția principală pentru plictiseala copilului, pentru a-l liniști, este momentul să oprim și să reevaluăm.

Realitatea este că un adult nu va avea mereu timp să se joace. Părinții sunt obosiți, programul este plin, stresul este aproape bazic. Însă adevărul este că nu e nevoie de ore întregi de joacă. Uneori, 20 de minute de prezență sunt suficiente și susțin mai multă dezvoltare decât ore întregi cu un televizor pornit.

O paralelă discretă

Așa cum notificările de pe telefoane sau ceasuri ne fragmentează atenția și ne împiedică să fim complet prezenți în locuri, conversații cu oameni și chiar la muncă, ecranul fragmentează experiența copilului mic. Diferența pe care trebuie să o facem este că noi, adulții, avem deja creierul format. Un copil mic își construiește arhitectura internă, structura gândirii și abilitățile emoționale abia acum - este la început și are nevoie de sprijin.

Ce rămâne în timp?

Copiii nu-și vor aminti toate episoadele din desenele animate, poate vor uita în timp și de personajele preferate. Vor reține, însă, cum se simțeau când construiau un turn din cuburi de lemn sau din lego și era cineva prezent acolo care râdea sau îl îndruma. Niciodată zgomotul televizorului de pe fundal.

Prezența nu înseamnă eliminarea totală a tehnologiei sau interzicerea vehementă a timpului petrecut la TV. Din contră, îmbinarea armonioasă a timpului petrecut împreună, a timpului de joacă și a momentelor în fața unui ecran TV - toate înseamnă alegerea conștientă de a nu lăsa ecranul să devină substitut pentru relație. Pentru că dezvoltarea copilului nu se construiește în pixeli, ci în priviri, în atingeri și în joc.