Sfaturile psiologului Andreea Rez. De la opinie la judecată: frustrarea ca mecanism de proiecție și violența verbală mascată
Există o diferență subtilă, dar foarte importantă, între a avea o opinie și a emite o judecată. În timp ce o opinie poate deschide un dialog, judecata îl închide fără prea multe opțiuni.
În ultimii ani, spațiul public și cel privat, par să fi devenit din ce în ce mai tensionate. Conversații de orice natură se transformă în confruntări, observațiile devin atacuri și diferențele de perspectivă ajung să fie verdicte morale.
Andreea Rez este psiholog clinician și psihoterapeut în supervizare, cu formare în terapia sistemică. Aria ei de expertiză acoperă terapia individuală, de cuplu, de familie, inclusiv copii și adolescenți. Deține, de asemenea, competențe în domeniul securității naționale. Cabinetul ei se află în Timișoara
Adesea, în spatele multor astfel de reacții nu se află convingeri ferme, ci ceva mult mai fragil: frustrarea. Un sentiment normal, adesea reprimat, rareori recunoscut în întreaga lui vulnerabilitate.
Ce este frustrarea?
Frustrarea apare atunci când există un decalaj între ce ne dorim și ce primim. Între așteptări și realitatea din fața noastră și, mai ales, între imaginea noastră despre noi înșine.
Din perspectivă psihologică, frustrarea activează mecanismele de apărare menite să protejeze imaginea de sine. Atunci când realitatea contrazice ceea ce noi credem că suntem sau că merităm, apare fisura narcisică - o foarte mică amenințare la adresa identității noastre. Pentru a evita contactul cu rușinea, neputința sau cu sentimentul de insuficiență, psihicul va căuta să externalizeze această tensiune (frustrarea). Astfel, o emoție firească omului, odată neprocesată, va căuta o ieșire. Cea mai frecventă? Proiecția. Este o soluție rapidă pentru ceea ce e greu de tolerat în interior. Oamenii din jurul nostru ajung să poarte disconfortul pe care noi îl refuzăm. În acel moment, judecata nu mai este despre cel din fața noastră, ci despre restabilirea echilibrului nostru intern.
Ce este proiecția?
Sigmund Freud descria proiecția ca un mecanism de apărare prin care atribuim altora trăsături, emoții sau impulsuri pe care ne e greu să le acceptăm despre propria noastră persoană. Carl Jung a vorbit despre umbră - acea parte a personalității noastre pe care ne-o reprimăm și pe care o tot întâlnim în ceilalți.
Psihologia modernă descrie proiecția ca un mecanism care expulzează frustrarea pe care nu o poate conține intern. Astfel, în loc să recunoaștem că nu ne iese, nu suntem văzuți sau că ne e teamă că nu ne ridicăm la nivelul așteptărilor, mintea caută un obiect exterior pe care să plaseze tensiunea. Iar de aici, un mecanism care este, în esență, o experiență profund personală de limitare se transformă într-o judecată despre ceilalți. Îi numim incompetenți, superficiali, lipsiți de profunzime sau moralitate - adesea chiar în zonele în care avem noi înșine vulnerabilități.
Proiecția nu este o minciună calculată, ci o reorganizare a propriului discomfort intern. Mutăm povara din interior în exterior ca să ne simțim mai ușurați. Ușurarea este, însă, temporară.
Violența verbală mascată. Ce este și cum arată?
Violența verbală nu înseamnă doar țipete sau insulte directe. Uneori ea apare sub forma ironiilor, a sarcasmului sau a superiorității morale. Uneori chiar și în fraze care par neutre, dar încărcate de dispreț.
Marshall B. Rosenberg, în cartea Comunicarea Nonviolentă, sublinia că judecata moralizatoare rupe conexiunea pentru că nu invită la dialog, ci impune o poziție deasupra celuilalt.
Așadar, frustrarea proiectată transformă conversația într-un câmp de luptă simbolic. Nimeni nu mai caută înțelegere, ci confirmarea propriei poziții. “Sunt dezamăgit că lucrurile nu ies așa cum speram” devine “tu ești problema”, iar costul pentru ușurarea temporară este unul relațional.
Cum ne dăm seama când proiectăm?
Un alt autor, Alain de Botton, scria că maturitatea emoțională presupune capacitatea de a tolera ambiguitatea și imperfecțiunea fără a căuta un țap ispășitor. Așadar, poate un prim indiciu în a ne observa propria proiecție este intensitatea reacției. Când acționăm disproporționat la o situație sau la o persoană, ne putem întreba ce din noi este activat, ce frustrare personală exprimăm prin această judecată?
Important de reținut este că proiecția nu este un defect moral, ci un mecanism uman. Devine problematic atunci când rămâne inconștient.
De la reacție la responsabilitate
Frustrarea nu este dușmanul nostru. E un indicator al unei nevoi neîmplinite. Dar, proiectată pe cei din jurul nostru, devine o formă subtilă de violență. Maturizarea emoțională înseamnă și a transforma frustrarea în responsabilitate prin a ne asuma emoția înainte de a o arunca asupra altcuiva.
A spune că suntem copleșiți, dezamăgiți sau că aveam alte așteptări este un limbaj vulnerabil, dar autentic pentru lumea noastră interioară. Iar dialogul se reface atunci când renunțăm la poziția de judecător și revenim la cea mai simplă, mai puțin puernică de simplu participant.
În definitiv, poate că adevărata forță nu constă în a avea mereu dreptate, ci în a avea curajul de a recunoaște că ceva din noi doare. De acolo începe, de fapt, dialogul.
