Sfatul psihologului Andreea Rez: Cine vorbește în capul tău? Cum transformi criticul interior dintr-un tiran într-un aliat
Imaginează-ți că ai în fața ta o oportunitate mare, pe care ți-ai dorit-o parcă toată viața. Brusc, o voce interioară îți șoptește: “Sigur vrei să te faci de râs?”
În mintea noastră există o voce pe care o confundăm, de cele mai multe ori, cu vocea proprie. Nu țipă, nu ridică tonul, dar este mereu prezentă și surprinzător de convingătoare. E vocea care ne spune că nu suntem suficienți, că nu are rost să încercăm sau că vom greși oricum. O numim criticul interior. Și cu toate că pare că ne aparține, de cele mai multe ori vocea nu este a noastră.
Andreea Rez este psiholog clinician și psihoterapeut în supervizare, cu formare în terapia sistemică. Aria ei de expertiză acoperă terapia individuală, de cuplu, de familie, inclusiv copii și adolescenți. Deține, de asemenea, competențe în domeniul securității naționale. Cabinetul ei se află în Timișoara
De unde apare criticul interior?
Criticul nostru interior nu ia naștere odată cu noi. El se clădește în timp, critică cu critică, din experiențele relaționale timpurii. Din felul în care am fost văzuți, corectați, validați și respinși.
Nevoia fundamentală a unui copil mic este de a fi acceptat necondiționat. Acolo unde acceptarea este înlocuită de condiții (“ești suficient doar dacă…”, “când ai să meriți”), copilul începe să construiască o imagine de sine bazată pe conformare și performanță.
Mesaje precum: “numai tu puteai face asta”, “de ce alții pot și tu nu?”, “m-ai făcut de rușine”, “nu meriți să fii copilul meu”, “9 nu e 10”, “trebuie să poți mai mult” nu dispar odată cu copilăria, ci ele sunt internalizate și integrate, astfel devenind parte din dialogul interior. În timp, nu mai avem nevoie de un critic exterior, că ajungem să ne descurcăm de minune singuri să ne criticăm.
Cum funcționează criticul interior?
În mod paradoxal, criticul interior are intenție protectivă, la fel ca multe alte mecanisme maladaptative. El încearcă să ne țină în siguranță, să ne ferească de eșec, de respingere, de rușine, de suferință. Problema este, însă, metoda. În loc să ne susțină și să ne protejeze, această voce critică interioară ne limitează și ne blochează.
Sigmund Freud descria această instanță a psihicului sub forma supraeului, adică partea din noi care internalizează regulile, interdicțiile, standardele morale. În versiunea rigidă, supraeul este excesiv de critic și chiar punitiv. Aici deja apar convingerile că nu suntem în stare, nu merităm, nu este pentru noi sau mai bine nu încercăm.
Criticul interior în viața de zi cu zi
În cotidian, criticul interior bine împământat nu apare doar în momentele mari din viață, ci e prezent și în cele mai banale decizii. Nu aplici la jobul dorit pentru că “oricum nu te-ar angaja”, nu conduci mașina pentru că “sigur faci accident”, nu spui ce simți pentru că “nu e important” și nu începi ceva nou pentru “oricum nu are rost”.
Privite din exterior, aceste decizii par alegeri. Din interior, însă, sunt limitări. Fiind gânduri negative automate, nu le mai punem sub semnul întrebării - le tratăm ca adevăruri înainte să ne uităm la ele ca la simple interpretări.
Iar criticul interior nu ne limitează doar comportamentul, ci ne modelează și identitatea. Iar asta pentru că, în loc să explorăm cine suntem, devenim cine credem că “trebuie” să fim. Facem, astfel, alegeri din frică și nu din autenticitate. Când suntem dominați de criticul interior, trăim mai degrabă într-o adaptare continuă decât într-o expresie reală a sinelui nostru.
Ce facem cu criticul interior?
Criticul nostru interior nu este doar o voce, ci o structură extrem de familiară care a crescut odată cu noi și care, foarte important, ne-a fost util cândva. Ne-a ajutat să ne adaptăm la un mediu dificil, să ne obținem validarea de care aveam nevoie și să evităm pedepse. Motive pentru care ne e foarte greu să renunțăm la el fără să avem anxietate. Fără vocea critică din capul nostru, apare întrebarea “cine sunt, dacă nu mă mai controlez?”
Schimbarea nu înseamnă să eliminăm complet critica, ci să o transformăm. În munca terapeutică, obiectivul nu este să reducem la tăcere criticul interior, ci să-l înțelegem și să-l reglăm.
Câteva direcții esențiale care să te ajute
Recunoaște vocea: primul pas este să observi când apare criticul. Fă diferența între tine și vocea care te critică.
Identifică originea: de cele mai multe ori, vocea este una familiară. Aparține unui părinte, unui profesor, unui context din trecut.
Reformularea dialogului interior: înlocuiește “nu sunt în stare” cu “îmi este greu acum, dar învăț”.
Dezvoltarea compasiunii: compasiunea față de sine nu înseamnă indulgență, ci capacitatea de a-ți răspunde la propria suferință cu înțelegere, nu cu critică.
Un gând de final
Criticul interior nu este propriul nostru dușman, dar nici liderul vieții noastre. Este, de cele mai multe ori, un ecou al unor voci din trecut care au fost prea dure, prea exigente sau care nu au știut să fie conținute de oameni care nu au avut resursele necesare. Faptul că atunci le-am interiorizat nu înseamnă că suntem condamnați să le purtăm toată viața cu noi fără să le schimbăm. Există o diferență mare între a avea o voce interioară și a fi complet condus de ea. Ca exercițiu practic, data viitoare când te surprinzi spunându-ți „nu pot”, adaugă un simplu „încă”. Nu pot încă. Observă cum se schimbă energia în corp.
