Despre pierdere și liniștea care nu vine imediat. Cum trăim doliul, fiecare în felul său

Andreea Rez este psiholog clinician și psihoterapeut în supervizare, cu formare în terapia sistemică. Aria ei de expertiză acoperă terapia individuală, de cuplu, de familie, inclusiv copii și adolescenți. Deține, de asemenea, competențe în domeniul securității naționale. Cabinetul ei se află în Timișoara

Ce face, de fapt, durerea

Psihologic, definiția doliului este procesul de adaptare la absență. Cu toate că este corectă, ea pare sterilă pentru oricine a trecut prin procesul acesta. Adevărul este că pierderea unei persoane dragi înseamnă că o parte din harta noastră interioară, după care ne-am ghidat până acum, este inutilizabilă. Ne întoarcem spre cineva care nu mai e acolo. Sunăm la un număr la care nu ne mai răspunde nimeni. Avem gândul să împărtășim ceva și abia atunci ne amintim că nu mai avem cu cine.

În esența ei, durerea nu este despre trecut, ci despre momentele viitoare în care absența se va face simțită din nou. Cercetările psihologice din ultimele decenii descriu doliul nu ca pe o succesiune de etape, ci ca pe o oscilație. Între orientarea spre pierdere - în care simți durerea direct, te confrunți cu ea, o lași să fie prezentă - și orientarea spre restaurare - în care te reintegrezi în viața care continuă, nu mergi niciodată în linie dreaptă. Treci alternativ prin amândouă, uneori chiar și în aceeași zi. Astfel, doliul nu e niciodată un drum cu o destinație clară.

Pierderea unui părinte: ruptura de structură

În ierarhia nescrisă a pierderilor, în care, din punct de vedere social, unele pierderi pot fi catalogate ca fiind “firești”, cu toate că ne ating structura internă profund. Moartea unui părinte e una dintre acestea. 

Irvin D. Yalom susținea că moartea celorlalți ne pune față în față nu doar cu absența lor, ci și cu propria noastră finitudine. Suntem obișnuiți să ne gândim la noi ca la cineva care mai are timp. Decesul unui părinte face ca această iluzie să devină mai greu de susținut. Devenim noi, simbolic, următorii la rând - nu mai există nicio protecție în fața noastră. Și, implicit, nu pierdem doar o persoană. Pierdem un anumit fel de a ne simți în siguranță în lume.

Doliul anticipativ

Există și o formă de doliu despre care se vorbește mai rar, poate pentru că e mai puțin dramatic vizibilă: doliul anticipativ. În cazul bolilor terminale, doliul începe adesea înainte de pierderea propriu-zisă.

E un tip de suferință greu de localizat - nu ești în doliu activ pentru că persoana e încă acolo, dar nici în afara lui. Trăiești, simultan, prezentul și viitorul, prezența și absența.

Uneori, aici apare și sentimentul de vinovăție. Anticipăm, ne pregătim și uneori simțim și ușurare la gândul că suferința va lua sfârșit. Toate acestea sunt răspunsuri umane normale la o situație inumană.

Cât timp o să doară?

E întrebarea cea mai dureroasă pe care o pune cineva care trece printr-o pierdere și pe care o aud toți terapeuții care lucrează cu persoane aflate în doliu. Este, în fond, o întrebare despre speranță, despre ziua în care lucrurile vor arăta altfel și viața se va fi așezat la locul ei. Psihologia nu oferă o durată. Dar oferă o perspectivă mai utilă: durerea nu trebuie rezolvată, ci traversată/ Nu trebuie grăbită să pară că suntem puternici, nici evitată pentru a nu părea slabi.

Filosoful Alain de Botton scrie că una dintre cele mai costisitoare iluzii ale lumii moderne e aceea că stările dificile sunt defecte de reparat, nu experiențe de trăit. Aplicat la doliu, asta înseamnă direct că tristețea nu e ceva ce trebuie să depășim cât mai curând, ci mai degrabă ceva ce putem integra, treptat, în felul în care ne continuăm viața.

Când tristețea nu mai trece

Nu orice doliu arată la fel. Durerea nu evoluează în același ritm pentru toată lumea. Ceea ce psihologii numesc doliu normal nu înseamnă un doliu fără durere. Aceasta rămâne prezentă, dar mai puțin copleșitoare, integrată în cotidian. Relația cu persoana pierdută nu dispare, ci se mută din spațiul activ, în spațiul interior. Porți durerea cu tine, dar nu te mai imobilizează.

Există situații în care acest proces pare să se oprească undeva. Când, la mult timp după pierdere, durerea rămâne la aceeași intensitate, când gândurile revin obsesiv la momentul pierderii, când viața de zi cu zi devine aproape imposibil de gestionat. Acesta e ceea ce literatura de specialitate numește doliu prelungit. Nu e un exces emoțional și nu e un semn că persoana iubește “prea mult". E un semnal că ceva din procesul de integrare a rămas suspendat și că persoana are nevoie de sprijin pentru a putea înainta.

Important de știut aici e că distincția nu e făcută pentru a cataloga suferința, ci pentru a o lua în serios. A ști că există o diferență între a traversa ceva dificil și a fi blocat poate fi, uneori, primul pas spre a cere ajutor.

Ce ajută, concret

Doliul nu este o emoție. Este un amestec contradictoriu de tristețe, furie, recunoștință, vinovăție, ușurare și singurătate. Uneori, toate aceste emoții pot fi trăite în aceeași zi,imposibil de separat una de alta. Iar unul dintre cele mai dezorientante lucruri pe care le trăiești în doliu e tocmai că nu știi exact ce simți, dar simți simultan lucruri care par să se excludă.

Cercetările de specialitate pe acest subiect arată că simplul fapt de a identifica emoțiile pe care le trăiești reduce din intensitatea lor. Nu pentru că le face să dispară, ci pentru că le dă un loc la masă. “Sunt furios și trist în același timp" e mai puțin copleșitor decât un val nediferențiat de stare rea pe care nu știi cum să-l apuci.

Asta înseamnă că cel mai util lucru nu e să găsești soluții sau să treci peste, ci să ai un spațiu în care emoțiile tale pot fi spuse cu voce tare. Un om, o relație terapeutică, un ritual personal - orice formă care permite doliului să fie prezent, nu exilat.

Adevărul la final este că nu există un mod corect de a trece prin asta. Există doar modul fiecăruia, cu viteza fiecăruia, cu resursele de care dispune la momentul respectiv. Durerea nu dispare. Se schimbă. Și uneori, asta e suficient.