Cum răzbește comunitatea sârbească din Becicherecu Mic

Cimitirul sârbesc din Becicherecu Mic, în Lunea Luminată. Aproape toate inscripțiile sunt în chirilică.

Vizitam prin părțile astea în anii ’90-2000, mai ales cu bunica mea, Iuliana-Zlatinka, și cu fratele ei Stanko, în Dacia 1310 verde a lui. „Idemo u Bečkerek?”, mă-ntrebau ei când mai rupeam un pic de sârbă – sau, uneori, „u Bečke" („la Beciche”, cum ne place nouă, bănățenilor, să-njumătățim mai orice cuvânt cu mai mult de trei silabe). „Idemo, hajde”, confirmam, că oricum alergam și-mi vedeam de treburile copilăriei.

Pentru mine, cimitirul rareori e un loc de tristețe.

E prima luni de după Paștele ortodox. Când trec pe lângă ultima casă dinspre locurile de veci, aud o cacofonie de lătrături care mă anunță pe mine, străinul care dă târcoale teritoriului lor de drept.

Îi văd pe cei doi căței și trec la alintături în română: „Hai să ne împrietănim! Ceau, cuțu!”. Mă opresc și mă ghemuiesc. Se împrietenește și vine spre mine să-l mângâi, în timp ce tovarășul lui, aparent mai în vârstă, privește cu reticență de la câțiva metri distanță.

Îi spun apoi cu voioșie că sunt în întârziere și că trebuie să merg la pomenire.

La vreo sută de metri pot deja să văd vreo zece-cinșpe mașini în fața cimitirului, iar preotul și ajutoarele lui sunt deja afară, lângă intrare, unde se ține pomenirea. Prin urmare, chiar dacă am întârziat puțin, dar nu am întârziat de tot.

„Nu avem un preot oarecare”

Admir crucile crăpate de timp, de vânt, de ploaie. Unele arată puse la pământ și fărâmițate. Iar apoi, zidite la loc, ca o memorie care nu vrea să fie lăsată uitată de cei care duc povestea mai departe. Aud nume de sârbi în jur: Živko (Jivco), Savika, Vasa etc.

Pomenirea la un mormânt. Pe lespede – sticle, coșuri cu merinde și flori de liliac, aduse pentru sfințire.

Se pomenește, dar se și râde. Se vorbește cu drag despre cei trecuți, dar cu speranță despre cei puțini și rămași, diluați în cultura autohtonă sau emigrați peste hotare.

Vântul bate în continuare și împrăștie mirosul de tămâie peste tot.

O doamnă de lângă mine, în dreptul mormintelor din flancul nordic, îmi oferă, nesolicitat și cu mândrie autentică, un portret al preotului ei:

„Este profesor cu titlu”, îmi zice. A auzit c-a studiat în Israel, poate și la Belgrad, și are un doctorat în teologie.

„Nu avem un preot oarecare”, îmi spune cu mândrie. „Este foarte inteligent, foarte pregătit, dar și o persoană foarte ocupată."

Știe că predă studenților și participă la conferințe și crede că este la Universitatea de Vest din Timișoara, dar nu e sigură. Aduce des colegi – odată, pe cineva din Israel, „un preot sau un teolog. A adus chiar și studenți care au cântat la biserică. El, părintele, are trei copii. Dar se prezintă, ține slujbele, și toate cele.”

Este o discuție frumoasă. Doamna Nedić (Nedici) e o enoriașă fidelă bisericii. E mai mereu prezentă, deși nu înțelege sârbește. Îl descrie cu o sinceritate nonșalantă pe preotul ei, de zici că m-aș lăuda eu cu vreun vecin care s-a dovedit a fi remarcabil.

Biserica, menționează ea, a fost renovată. Este monument istoric, deci există limite stricte asupra a ceea ce poate fi modificat.

Exteriorul a fost refăcut, interiorul a avut lucrări de-a lungul anilor, dar frescele și iconostasul sunt de neatins. Materialele au fost procurate special – menționează un loc numit Ustrea unde se fabrică materiale de construcție pentru patrimoniu – „nu de la Dedeman sau din magazine obișnuite, de aceea a costat atât de mult. Renovarea a avut loc în jurul anului 1923...”

Ea spune „în 1923 când au fost 100 de ani”. Deci asta ar însemna că biserica a fost construită în 1823. „E un mister pe care tre’ să-l deslușesc cu dom’ părinte”, îmi zic în sinea mea.

Părintele Iosif Stanković merge din mormânt în mormânt și citește din pomelnice. La dreapta și stânga lui, Uroš Nenadov și Branislav Stanković.

Ne uităm spre el. Merge din mormânt în mormânt alături de ajutoare, citește din pomelnițe, sfințește ce meride o fi adus fiecare de Paște și cinstește, astfel, taina neuitării și a iertării față de cei „adormiți”.

La final, doamna-mi menționează ceva personal. „Noi, eu sunt ultima”, și sugerează că se numără printre ultimele familii care așteaptă să li se facă pomana la mormântul fostului soț, Živko.

La dreapta preotului, în drum spre slujba de duminică

E Duminica Tomii, prima de după Paște. Mă-ntâlnesc cu el în parcarea la Lidl-ul care dă spre ieșirea timișoreană nord-vestică, și fac cunoștință cu fiul lui, Nikola. Sunt invitat la slujbă, așa că încep să-i ascult povestea încă de la ieșirea din Timișoara, în puținii kilometri pe care-i avem până la comuna unde-i așteptat de enoriași.

Josif Stanković s-a născut la Caransebeș, dar a petrecut acolo doar primul an de viață. Tatăl său, Branislav, „a primit prima parohie la Arad–Gai, lângă Mănăstirea Gai, unde am locuit cu familia cinci ani”, îmi povestește.

În 1989 au venit la Timișoara, unde părintele Branislav a primit sub orânduire parohia de la Crkva „Svetog Georgija” (Biserica „Sfântul Gheorghe”) din Piața Traian a cartierului Fabric – una dintre cele mai cunoscute trei biserici sârbești din Timișoara, alături de Catedrala Ortodoxă Sârbă „Înălțarea Domnului” din Piața Unirii și Biserica „Sfântul Nicolae” din Piața Avram Iancu, din Mehala.

Biserica „Sfântul Nicolae” din Becicherecu Mic, dimineața de Duminica Tomii. Construită în 1823, renovată exterior în 2023, la împlinirea bicentenarului.

Tănărul Josif a locuit acolo, în Fabric, alături de părinți până în 2010, când a plecat la studii în Ierusalim.

Parcursul academic de până atunci: „am făcut opt clase la Liceul „Dositej Obradović”, apoi secția de Teologie Pastorală la Liceul pedagogic «Carmen Sylva»”. A urmat concomitent două facultăți la UVT între 2004 și 2008: Teologie Pastorală și Filologie Clasică (Greacă-Latină).

Apoi a susținut ambele licențe în același an. S-a înscris direct la școala doctorală de la Sibiu, „fără master, cum era posibil atunci”.

A oficiat până acum, la cei 41 de ani ai săi, trei cununii la biserica din Becicherec – două cu miri din sat, iar a treia cu un cuplu venit din Florida.

„Le-a plăcut atât de mult la noi încât au vrut neapărat să-și țină nunta la biserica noastră”, îmi admite cu bucurie. Pentru aceasta din urmă, slujba a fost ținută integral în engleză.

Din păcate, însă din 2024 nu a mai avut nicio cununie.

Ajungem pe la biserică un pic după 9:30. Apare o doamnă care cântă în cor, doamna Gabriela. „Mă scuzați, sunt cam obosită, că am lucrat aseară”, îmi admite.

Stăm de vorbă câteva minute. Mi se prezintă drept „trei sferturi româncă și un sfert sârboaică”. „Nu-i bai, că la fel și io-s”, îi răspund prietenește, și mi se deschide.

Vine la lăcașul de cult de un deceniu, și-mi spune că n-a ratat o slujbă. Lucrează la o brutărie din sat, de la 5 după-amiaza până la 10 seara, și totuși și-a cerut liber joi și vinerea mare ca să fie la procesiuni. Șeful ei știe că e cântăreață indispensabilă așa că-i acceptă absențele.

Spune că „e greu când ești singur la strană în zilele de praznic. Preotul trebuie să cadească, să zică și să și cânte deodată. Noroc cu ajutoarele”, adaugă ea, și izbucnim apreciativ amândoi într-un râs ușor.

Când era copilă, îmi spune că biserica „arăta cu totul altfel”. Nu-și amintește prea multe, dar știe sigur că nu era deosebit de-ntreținută. „De când a venit părintele, schimbarea se vede”, îmi admite ferm.

„Părinte” din tată-n fiu, școlit la Ierusalim și venit la Becicherec

Cum a ajuns Josif la Becicherecu Mic? A fost trimis acolo prin repartiție, după ce predecesorul său (Părintele Milan Miokoviċ) slujise 9 ani și 4 luni. A acceptat cu credință că „aceasta a fost voia lui Dumnezeu”.

Îl întreb despre originea vocației. Nimeni nu l-a forțat să devină preot, spune senin. Dragostea pentru Scriptură i-a fost insuflată de bunicul său, cantor la strană în Moldova Veche. Verile petrecute acolo, mergând la strană cu bunicul, unchiul și verișorii, i-au format caracterul spiritual.

Ulterior a făcut doctoratul la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna” din Sibiu, la catedra de studii biblice și lumea ebraică.

Înainte de începerea Sfintei Liturghii. Părintele Iosif intră singur în altar, prin ușa împărătească.

Profesorul Dumitru Abudan l-a recomandat să studieze în Israel. La Ierusalim a studiat ebraica modernă la Hebrew University, a susținut examene grele, și a primit o ofertă de bursă de la Biserica Flagelării (și, potrivit tradiției, locul unde a fost flagelat Iisus), pe care însă nu a putut-o accepta din motive practice. La Studium Biblicum Franciscanum – diplomă de formare biblică, care aparține de Universitatea Antonianum din Roma (2010-2011).

„Am o legătură profundă cu Sfântul Sava, care a jucat un rol important în păstrarea mânăstirilor ortodoxe din Ierusalim, plătind sume considerabile pentru ele. Bunicul avea un tablou cu Sfântul Sava acasă.”

Înapoi în biserică

La Becicherec, slujba se ține, în principal, în sârbă (obligatoriu, ca biserică sârbească), dar include frecvent și română și ucraineană, pentru credincioșii care-i trec pragul din aceste comunități.

În duminica în care m-a luat cu mașina lui la prima slujbă de după Paște, a încheiat printr-un citat din Thomas Mann, într-o predică despre Toma (și a clarificat că erau trei apostoli cu același nume, diferențiați prin porecle).

După ce ies din biserică, de jur’mprejur mă-nvăluie mirosul specific primăverii. Miroase-a aprilie, miroase-a înviere.

Mai discut cu părinte în drum spre casă, și la câteva săptămâni, printr-un interviu facilitat de tehnologiile din Anul Domnului 2026.

Cam care e comunitatea sa? „În medie, numără cam 15-20 de credincioși duminica”. Ține un carnet cu prezențele și împărtășaniile. Consideră că frecvența slujbelor ține comunitatea în viață – a învățat asta de la profesorul Vasile Mihoc din Sibiu, care slujea liturghie zilnică la ora 7 dimineața.

Sfânta Liturghie din Duminica Tomii. Părintele Iosif slujește la altar, în spatele iconostasului.

Părintele Josif duce o dublă existență profesională, la catedră și la altar. „Mi-a spus o enoriașă că sunteți foarte, foarte ocupat”, îl trag de limbă.

Îmi descrie că predă și la UVT Timișoara, și la Facultatea de Teologie din Sibiu – limba ebraică. Este și profesor, și lector asociat. Consideră Sibiul drept o a doua casă.

Gestionează cu dificultate multele obligații – inspecții, conferințe, slujbe – dar a decis că în fiecare duminică să existe Sfântă Liturghie la Becicherec, fără excepție.

Vorbește patru limbi vii – română, sârbă, italiană și ebraică modernă – și a studiat scripturile în cele două limbi ale Antichității creștine, greaca veche și latina. Consideră că predica este în sine o formă de exegeză biblică. Pregătirea este esențială, dar inspirația vine și din rugăciunea de dinaintea citirii Evangheliei.

Vizita ortodocșilor din Ierusalim cu ocazia renovării bisericii

La lansarea monografiei, au venit tineri ortodocși din Betleem și Câmpul Păstorilor (Beit Sahour, unde trăiesc arabi ortodocși), care au cântat în arabă și greacă. „A fost un moment emoționant pentru întreaga comunitate”, conform acestuia. Părintele s-a ocupat și de delegația din Ierusalim, și de cea din Etiopia, în cadrul unei întâlniri internaționale a tineretului ortodox la Timișoara.

Comunitatea sârbă din Becicherec merge la cimitir în Lunea Luminată, prima de după Paști (nu în Duminica Tomii – lui Toma Necredinciosul – cum e obiceiul în alte zone). Părintele respectă tradiția locului. Explicația teologică este că merg să le spună celor adormiți că Hristos a înviat. Nu folosesc niciodată cuvântul „mort", ci „adormit întru Domnul.”

Renovarea bisericii din 2023, odată cu împlinirea bicentenarului, a fost făcută cu „grija cuvenită”, cum îmi spunea cineva în cimitir.

Pentru că edificiul e monument istoric, au fost comandate materiale speciale, printr-un proiect aprobat cu un an înainte. Au colaborat cu arhitecți de la București. Inginerul a lucrat practic gratuit – a emis o factură de zero lei. Comunitatea a donat, motivată de faptul că vede că se face ceva concret.

Bolta din naos – fresca cu Hristos în mandorlă, încă neatinsă de lucrările de renovare. Interiorul, fiind monument istoric, nu poate fi modificat fără aprobări și materiale speciale.

 

Branislav uneori slujește în locul fiului, când acesta-i plecat din oraș. „Și în duminica următoare va veni să slujească el”, îi anunță pe enoriași, „deoarece eu voi fi plecat la o altă mănăstire”.

O comună plină de șvabi și sârbi, acum aproape exclusiv a românilor

Povestesc cu Nikola, care-mi admite că se gândește și el să se facă fie preot, fie arhitect, că-i place la nebunie să se joace cu LEGO. „Vreau să construiesc o biserică dintr-un set!”, îmi spune.

Înăuntru, oamenii parohiei fac ritualul de închidere, de după slujbă.

Părintele a ieșit și mi-a întins o carte cu copertă lucioasă și colorată. Era monografia satului, un volum care cântărește greu nu doar la propriu, ci și prin istoria pe care o cară după el: o poveste care începe la 1232, când localitatea este menționată pentru prima dată într-un document din secolul al treisprezecelea.

Monografia bisericii, editată cu ocazia bicentenarului (1823–2023), de părintele dr. Josif Stanković. Pe pagina de gardă – binecuvântarea Patriarhului sârb Porfirije.

Becicherecu Mic se află după ieșirea din Timișoara drumul Torontalului, la aproximativ 20 km nord-vest de oraș, în direcția Sânicolaului Mare, via Lovrin. E fratele mai mic, ca să zic așa, al Becicherecului Mare din Banatul sârbesc, adică orașul Zrenjanin.

Această localitate a fost, conform monografiei primite de la părintele Josif „ocrotită de Dumnezeu prin trei biserici istorice: Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Română și Biserica Romano-Catolică” (a șvabilor, dar care acum e cvasi-închisă).

În Registrul (catastigul) Patriarhiei de la Peć din 1660 este consemnată ca așezare sârbească. Peć e Peja sau Pejë, al cincilea oraș ca mărime din Kosovo, regiunea sârbească sau statul independent abia de 104-119 dintre țările ONU, în funcție instituția pe care o întrebi. (Numărul variază între 53 și 61 la sută. N-arunca cu pietre în mine, acestea sunt faptele.)

Becicherecul s-a împărțit anterior în două părți: cartierul german („Deutsch-Kleinbetschkerek”) și cartierul sârbesc („Raitzisch-(Serbisch-)Kleinbetschkerek”).

Revizorul imperial austriac J.J. Ehrler este, probabil, unul dintre cele mai bune surse care documentau „Banatul Imperial” din 1774, în volumul său Das Banat vom Ursprung bis jetzt (Banatul, de la origini și până acum).

În acesta, consemna că localitatea Becicherecu Mic, aflată în „districtul Sântandrei, era locuită predominant de sârbi” și că dispunea de o „cambijatura”, adică de-o stație de schimb de cai pe drumurile poștale imperiale austriece. Rangul de parohie a fost înființat în localitate în 1779, de când se țin registrele de stare civilă.

Ocupația principală a locuitorilor era agricultura. Din 1905 aflăm că exista deja o cooperativă agricolă sârbească. Un număr de becicherețeni (becicherecani, după unii) și-au însușit meșteșuguri și au lucrat în localitatea natală.

Placa votivă cu cei 17 sârbi din Becicherecu Mic căzuți în Primul Război Mondial, ridicată în 1937 de Societatea Corală Sârbă și de comunitatea parohială.

Evoluția demografică și dispariția lentă a sârbilor becicherețeni

Numărul caselor în secolul al optsprezecelea era în continuă creștere: 36 de case în 1717, 42 în 1749, 254 în 1773. Structura etnică s-a schimbat în mare parte spre sfârșitul aceluiași secol, în 1786, când s-au stabilit nemți, iar din 1830 și români.

Din recensământul populației din 1854 aflăm că în Becicherec trăiau 2.997 de locuitori, dintre care 1.152 (38,5 la sută) sârbi, în timp ce majoritatea o constituiau nemții: 1.842 de locuitori. La recensământul din 1900, când în așezarea considerabil extinsă trăiau 3.738 de locuitori, numărul sârbilor s-a înjumătățit, ajungând la 612 suflete (16,4 la sută).

Numărul nemților a crescut semnificativ, ajungând la 2.609 locuitori, iar în structura populației apar și 422 de români și 40 de maghiari.

Cu ocazia marcării centenarului actualului sfânt lăcaș, în 1923, în comună erau 3.500 de suflete, dintre care 600 sârbi, 400 români, iar cea mai mare parte o constituiau nemții.

Chiar dacă și atunci erau puțini, cu ocazia jubileului centenar din 1923, în monografie se arată că:

„Becicherețeni au căutat o cale de a-l marca în cel mai demn mod. Biserica era dărăpănată la exterior, dintele timpului o distrusese aproape complet. Acoperișul de șindrilă cedase. Grinzile începuseră să putrezească... Crucea de la bază slăbise și se înclinase într-o parte. Locuitorii Becicherecului Mic, deși puțini la număr, s-au unit și au pornit renovarea temeinică a lăcașului.”

Monografia subliniază că sârbii erau „puțini la număr” („иако малобројни” / „iako malobrojni”), dar totuși s-au mobilizat pentru acest efort uriaș.

În perioada interbelică, în 1938, numărul locuitorilor era de 3.738, din care procentul sârbilor scăzuse suplimentar – 14,8 la sută, adică 485 de locuitori. Au fost înregistrați 2.400 de nemți care constituiau majoritatea absolută, iar numărul românilor era de 380. După al Doilea Război Mondial, numărul a scăzut cu o treime.

Cifrele recensămintelor din ultimul veac spun o poveste mai rece, dar mai necruțătoare decât orice amintire personală. Dacă ne uităm pe hârtii și prin documente, Becicherecu’ s-a schimbat la față aproape chirurgical:

Sursa: monografia Becicherecu Mic (2023) și recensămintele oficiale. La 1910, sârbii erau 546 dintre cei 3.666 de locuitori; la 2002, ajunseseră 63 din 2.417.

Așadar, în 1992 erau aproape de patru ori mai puțini sârbi decât cu 54 de ani în urmă. Au fost înregistrați 1.913 români, ceea ce reprezenta o creștere de patru ori, în timp ce numărul nemților, care constituiseră majoritatea în această așezare, se redusese la 94. Au mai fost înregistrați 94 de romi și 50 de ucraineni.

Conform ultimului recensământ, din 2021, în localitate trăiesc 2.875 de locuitori, majoritar români.

Această prăbușire dramatică a numărului sârbilor – de la aproape 4 din 10 în 1854, la sub 3 la sută în 2002 – nu poate fi înțeleasă fără a cunoaște ce s-a întâmplat în noaptea de Rusalii din 1951.

Becicherețenii deportați în Bărăgan

Situația minorității sârbești din România în perioada comunismului reprezintă una dintre paginile cele mai dureroase ale relațiilor dintre Iugoslavia și România de după al Doilea Război Mondial.

Ca urmare directă a Rezoluției Cominformului din 1948, prin care Iugoslavia a fost exclusă din blocul comunist, minoritatea sârbă a fost supusă presiunilor politice și economice și diverselor forme de asimilare. Instituțiile lor minoritare au fost desființate, școlile confesionale închise, au urmat arestări și procese individuale, și în cele din urmă strămutarea forțată în grup în Bărăgan.

Dar pentru familia mea, Becicherecu’ nu a fost doar acasă, ci și locul de unde au fost smulși. Prăbușirea demografică a sârbilor nu a fost un proces natural, ci unul forțat. A-nceput în noaptea de Rusalii din 1951.

Deoarece Iugoslavia a refuzat să respecte Rezoluția Cominformului, minoritatea sârbă a devenit întruchiparea „trădătorilor” și a „dușmanilor” sistemului politic. Ca urmare, situația lor s-a înrăutățit vizibil, mai ales după ruperea relațiilor diplomatice dintre România și Iugoslavia.

În 1951, membrii grupurilor minoritare din Banatul de la granița cu Iugoslavia – sârbi, nemți, bulgari și maghiari, precum și persoane considerate „periculoase” pentru Partidul Comunist Român – au fost deportați în zonele nelocuite ale Bărăganului, în apropierea deltei Dunării.

Din această localitate bănățeană au fost deportați în Bărăgan 130 de sârbi, stabiliți în localitățile Movila Gâldăului și Dâlga. Printre familiile deportate la Movila Gâldăului se afla și familia Nađ (Nagy): Јулка (Iulka, stră-străbunica), Bogdan (străbunicul, fiul ei), Milosava (străbunica), Zlatinka și Stanko.

Strana familiei în biserică. Pe plăcuța din stânga – „Milosava Nađ", străbunica autorului. În dreapta, în chirilică – „Ljubinka Nađ".

Bogdan Nađ fusese, înainte de deportare, o figură de seamă a vieții culturale sârbești din Becicherecu Mic.

E descris în monografie drept „perovođa”, adică „cel care conduce pana ori condeiul”, în termeni arhaici sârbești. Adică un fel de secretar-scrib, organizator și cel care avea să devină mai târziu dirijor al Societății Corale Sârbești, activă din 1890. Deportarea din noaptea de Rusalii, 17 spre 18 iunie 1951, l-a smuls pe el și familia sa din această comunitate pe care o slujise cu atâta devotament.

Pomelnicul autorului. Printre cei pomeniți la fiecare slujbă – Bogdan, Milosava, Stanko, Iulka și Zlatinka, deportați în Bărăgan în noaptea de Rusalii, 1951.

Zlatinka, pe atunci o fetiță de zece ani, mi-a povestit într-o seară din 2016:

„În ’51, în noaptea de Rusalii, 17 spre 18, a venit poliția și n-am știut despre ce e vorba. Ne-au trezit și ne-au pus în vedere ca în două-trei ore să adunăm niște lucruri, cele mai necesare, ceva alimente, și în zorii zilei să părăsim locuințele. S-au sigilat ușile, ne-au dus la gară și acolo am stat vreo două zile, până s-au format vagoane…”

Când s-au trezit în Bărăgan, s-au bucurat că „măcar nu or să ne trimită-n Siberia”.

„Ne-au dus în[tr-un] câmp, unde erau niște țărușe. «Uite, de-aici și până aici e partea voastră, unde trebuie să vă faceți o casă», ne-au spus. «Din chirpici».”, mi-a spus atunci bunica.

Și de-acolo, descurcă-te. (Mărturia sa completă poate fi citită în interviul publicat pe VICE România.)

Semnul crucii (†) de după un nume în listele monografiei indică persoanele decedate în Bărăgan și care nu s-au mai întors niciodată „acasă”. Pe lângă deportări, sârbii din Becicherec au suferit și persecuții politice, iar unii au fost închiși în lagărele comuniste.

În timp ce soarele apune peste turnul aurit la centenarul din 1923, părintele Josif îmi recită, ca pe un pomelnic al viului, numele celor care fac astăzi „miracole administrative”.

Îmi vorbește despre Uroš Nenadov (președintele consiliului parohial) și soția sa, Sofija; frații Radovan și Toša Nikolin (care mențin curățenia fizică-n parohie), Milan Subin și Dragana Radovan (care-mblânzesc cifrele contabile, sub titulatura oficială de „epitrop casier”), și de Vasile Decun (reprezentantul ucrainienilor), stâlpii consiliului parohial și măicuța Magdalena, piloni ai comunității.

Sunt oamenii care au înțeles că un monument istoric nu se ține doar cu rugăciune, ci și prin voluntariat, pentru proiecte aprobate la București și cu materiale de construcție care nu se găsesc în magazinele obișnuite. E o mândrie colectivă care transformă o mână de oameni în custozii unei istorii de opt sute de ani.

Cimitirul, în după-amiaza pomenirii. La marginea lui, dincolo de gard, se ridică un cartier nou. Ce era câmp în copilăria autorului devine sat. 

Spre final, mă roade o întrebare dureroasă pentru părinte: ce s-ar pierde dacă comunitatea ar dispărea? El refuză să ia în calcul acest scenariu. Spune că numărul credincioșilor crește ușor în fiecare an și că „atât timp cât există rugăciune și liturghie, există comunitate”.

Îi invită pe toți sârbii din Becicherecu Mic să vină la biserică. Și pe români să meargă la biserica lor. Consideră că viitorul depinde de legătura cu Hristos.

L-am întrebat despre dorința ca Nikola să-i calce pe urme în preoție, la fel cum și el a făcut-o pe urmele părintelui Branislav.

„Eu nu le impun nimic. Vreau să fie buni creștini ortodocși, iar chemarea preoției e a lui Dumnezeu”, îmi răspunde.

Conform recensământului din 2021, în Becicherecu Mic mai sunt 2.875 de locuitori. Duminica, la slujbă vin în medie 15-20, inclusiv oameni care nu înțeleg toată predica.

„Ferească Pulitzer ca jurnalismul să fie nu doar ascuțit, ci și amuzant!”, imploră Vlad-Marko Tollea zeii jurnalismului. Îl găsești pe tollea.eu. A publicat în majoritatea ziarelor și a revistelor care contează în România.