„Uneori simt că trăiesc mai multe vieți într-una singură." Despre tulburarea bipolară, între intensitate, cădere și speranța echilibrului. Sfaturile psihologului Andreea Maria Rez

Andreea Rez este psiholog clinician și psihoterapeut în supervizare, cu formare în terapia sistemică. Aria ei de expertiză acoperă terapia individuală, de cuplu, de familie, inclusiv copii și adolescenți. Deține, de asemenea, competențe în domeniul securității naționale. Cabinetul ei se află în Timișoara

Într-o perioadă, viața prinde viteză, de parcă cineva a apăsat hotărât pe accelerație. Mintea merge repede, ideile curg natural, oboseala dispare, tot ce pare posibil devine urgent și chiar necesar, al lor. Apoi, fără avertisment, se schimbă macazul: cădere lentă și grea; lucrurile simple devin imposibile. 

Foarte simplificat, așa arată realitatea multor oameni care trăiesc cu tulburare bipolară. 

Ce se întâmplă, de fapt?

 Primul și, poate, cel mai important lucru de menționat este că schimbările de dispoziție nu sunt uzuale, influențate de contexte și nu vorbim despre o persoană mai sensibilă, reactivă. Tulburarea bipolară este o afecțiune reală, complexă, adesea purtată în tăcere ani de zile înainte ca cineva să o numească.

Clinic, tulburarea bipolară este caracterizată prin alternanța între episoadele depresive și episoade de manie sau hipomanie. Cele două sunt extreme care nu seamănă deloc între ele. Perioadele depresive pot lăsa omul golit de energie, de sens, de orice motivație. Tristețea nu este întotdeauna spectaculoasă, ci adesea surdă, obositoare, ca un zgomot de fundal. Concentrarea dispare, dispar lucrurile, oamenii și activitățile care aduceau bucurie. La polul opus, episoadele maniacale sau hipomaniacale aduc un soi de euforie.Energia e neobișnuit de mare, somnul pare ceva inutil, ideile se îngrămădesc. Persoana poate părea în cea mai bună formă: productivă, creativă, vie. Din exterior, nu pare nimic de condamnat. În interior, însă, euforia aceasta vine cu impulsivitate, decizii discutabile și o viteză care scapă de sub control înainte ca cineva să observe.

Diagnosticul de tulburare bipolară nu se pune după câteva zile dificile sau după o perioadă de entuziasm intens, ci în urma unei evaluări clinice care urmărește tiparul episoadelor, durata și impactul lor real asupra vieții.

Întrebarea dureroasă: care este versiunea “reală”?

Dincolo de oscilația puternică dintre cele două extreme, una dintre suferințele celor care au acest diagnostic este că nu știu care variantă a lor este cea reală. În episoadele de energie crescută apare încrederea în sine, certitudinea că această versiune îi reprezintă cu adevărat. Când apare căderea, însă, tot ce a fost construit în episodul de manie - relații, promisiuni, proiecte - arată foarte diferit în întuneric. De aici vine una dintre temerile cele mai greu de rostit: oare oamenii mă iubesc pe mine sau doar versiunile mele bune?

E o întrebare care spune tot despre cât de costisitoare poate fi, emoțional, această tulburare. Nu doar pentru cel care o trăiește, ci pentru toate relațiile din jurul lui.

De ce rămâne nediagnosticată mult timp și ce spun cercetările

În mod ironic, faza tulburării bipolare care ar trebui să ridice cele mai multe semne de întrebare este tocmai cea în care persoana se simte cel mai bine. Hipomania nu doare, dimpotrivă. Aduce claritate, eficiență, sentimentul că în sfârșit persoana este în ritmul potrivit.

Cele mai multe persoane cu această afecțiune ajung la un specialist abia în fazele depresive, pentru că atunci totul se oprește brusc. Și pentru că depresia e mai vizibilă, mai ușor de recunoscut și de numit. În acest caz, tulburarea bipolară poate fi confundată ani de zile cu o depresie recurentă, burnout, epuizare cronică și, deci, tratată incomplet pentru că e înțeleasă parțial.

Neuropsihologia arată că tulburarea bipolară implică modificări în reglarea neurotransmițătorilor și în funcționarea circuitelor cerebrale responsabile de emoții și control impulsiv. Studiile arată că afecțiunea are și o componentă genetică. Dar psihologia contemporană subliniază, cu tot mai multă convingere, că experiențele de viață, relațiile, stresul, mediul influențează profund felul în care tulburarea se manifestă și evoluează. Același diagnostic poate arăta complet diferit de la o persoană la alta.

Ce ajută, concret, și cum putem fi alături de cineva cu tulburare bipolară

 Tulburarea bipolară poate fi gestionată cu susținere reală și eficientă, cu o abordare care combină, de regulă, monitorizarea psihiatrică, tratamentul medicamentos și psihoterapia. Rutina este mai puțin spectaculoasă, dar are un impact major. Somnul regulat, stabilitatea zilnică, recunoașterea timpurie a semnelor că se apropie un episod sunt forme de protecție pe care persoana le poate construi în timp, cu ajutor. Psihoterapia are aici rolul de a ajuta persoana să construiască o relație mai stabilă cu propriile trăiri intense, fără a fi copleșită de ele. Pentru mulți oameni cu tulburare bipolară, stabilitatea e cel mai curajos lucru pe care îl pot construi.Cum putem fi alături de cineva cu o astfel de afecțiune? E important să înțelegem că, uneori, oamenii nu au nevoie să fie reparați sau reduși la un diagnostic, iar asta înseamnă să ascultăm fără să intrăm în panică, să nu aplaudăm episoadele maniacale și să nu minimizăm depresia cu sfaturi despre mișcare și gândire pozitivă. Și, nu în ultimul rând, să înțelegem că a încuraja pe cineva să caute ajutor profesional nu este o formă de respingere, ci una dintre cele mai oneste forme de a fi alături de cineva.

Poate că una dintre cele mai mari suferințe ale tulburării bipolare nu e contrastul dintre emoții în sine, ci dificultatea de a găsi continuitate între ele. De a rămâne tu chiar și atunci când mintea pare să schimbe constant decorul interior. Iar terapia, medicația și relațiile sigure pot deveni, în timp, exact ce are nevoie psihicul: un loc stabil în care să se întoarcă, indiferent de anotimp.