„Știu că nu are sens, dar nu mă pot opri.” Despre tulburarea obsesiv-compulsivă și lupta invizibilă dintre gânduri și liniște. Sfaturile psihologului Andreea Maria Rez

Andreea Rez este psiholog clinician și psihoterapeut în supervizare, cu formare în terapia sistemică. Aria ei de expertiză acoperă terapia individuală, de cuplu, de familie, inclusiv copii și adolescenți. Deține, de asemenea, competențe în domeniul securității naționale. Cabinetul ei se află în Timișoara

Ce se întâmplă, de fapt, în tulburarea obsesiv-compulsivă?

Tulburarea obsesiv-compulsivă are la bază două componente care se hrănesc una pe cealaltă: obsesiile și compulsiile. Obsesiile sunt gânduri, imagini sau impulsuri nedorite, intruzive, repetitive. Ele provoacă anxietate și un disconfort profund persoanei care le are. Compulsiile sunt comportamente și chiar ritualuri mentale prin care persoana cu această tulburare încearcă să își reducă anxietatea provocată de gândurile obsesive.

E important de menționat aici că oamenii care suferă de tulburarea obsesiv-compulsivă sunt, adesea, conștienți că gândurile lor sunt exagerate sau iraționale. Afecțiunea nu ține cont de logică sau intelect, ci este o problemă de intensitate. Mintea e conștientă, însă anxietatea este foarte intensă.

Imaginează-ți că pleci de acasă și închizi ușa. La câteva secunde, apare gândul că nu ai încuiat ușa. Te întorci și verifici, după care pleci din nou. După câțiva pași apare un nou gând: dacă doar ai crezut că ai verificat? Așa că te mai întorci încă o dată. Și încă o dată. Și poate și a patra oară. Iar asta nu pentru că nu știi să încui ușa, ci pentru că anxietatea cere o certitudine absolută care nu există. Iar aici este capcana tulburării obsesiv-compulsive. Poți verifica la nesfârșit ceva, însă atât timp cât va exista cea mai mică urmă de îndoială, anxietatea nu va fi rezolvată. Compulsia (în acest caz întoarcerea și verificarea ușii) nu va rezolva obsesia (gândul că ușa e descuiată), ci doar o va amâna cu câteva minute și o va întoarce mai puternică.

Dincolo de ordine, curățenie și aliniere

Una dintre cele mai frecvente confuzii este că tulburarea obsesiv-compulsivă înseamnă obsesia pentru curățenie sau simetrie. Realitatea clinică e mult mai vastă și mai greu de recunoscut. Adevărul este că există persoane cu obsesii legate de contaminare, dar, în egală măsură, există oameni care se confruntă cu gânduri negative chinuitoare. Teama că vor pierde pe cineva drag sau gânduri sexuale intruzive total opuse valorilor lor. Aici intră și diferite obsesii religioase cu aceeași componentă de nevoie de verificare repetată, cu o teamă copleșitoare, constantă, de a fi greșit cu ceva care nu poate fi reparat. Astfel de gânduri sunt, de regulă, opusul tuturor valorilor interioare pe care omul cu o astfel de afecțiune le are. De exemplu, un om care dezvoltă o obsesie că și-ar putea răni copilul nu este un om violent; de cele mai multe ori este exact opusul: o persoană care iubește profund, dar este îngrozită de ideea că ar putea face rău. Tocmai distanța dintre astfel de gânduri și identitate este cauza suferinței în cazul tulburării obsesiv-compulsive.

Paradoxul compulsiei

La prima vedere, ritualul pare că te ajută. Verifici dacă ai închis ușa și te liniștești. Te speli pe mâini și te liniștești. Anxietatea se liniștește. Întrebi, ceri asigurări și te simți, pe moment, bine. În tulburarea obsesiv-compulsivă, această liniște durează puțin. Creierul înregistrează că ritualul a funcționat. Dar anxietatea revine cu putere și cere același răspuns. Ciclul se rezumă la: obsesie - anxietate - compulsie - ușurare - anxietate.

Și problema nu este, adesea, gândul inițial, având în vedere că mintea umană produce mii de gânduri pe zi. Problema apare atunci când gândul este tratat ca urgență și cere un răspuns imediat. Iar fiecare răspuns confirmă importanța.

Cauze și ajutor în cazul tulburării obsesiv-compulsive

În psihologie, adesea cauzele tulburărilor sunt un cumul de factori și nu au o singură cauză precisă. În cazul tulburării obsesiv-compulsive, poate fi vorba, așadar, despre o combinație de factori psihologici, genetici și biologici. Aici sunt incluse și diferențe în funcționarea circuitelor cerebrale responsabile de frică și incertitudine. În psihologie, putem spune că persoanele cu tulburare obsesiv-compulsivă au o sensibilitate crescută la responsabilitate, vinovăție și incertitudine sau ambiguitate. Tocmai nevoia de siguranță absolută este exact combustibilul care întreține tulburarea. 

Vestea bună? Tulburarea este una dintre cele pentru care există intervenții terapeutice bine documentate. Una dintre formele cele mai eficiente de terapie este cea prin expunere, concentrată pe prevenirea răspunsului. Un proces prin care persoana învață, treptat și cu sprijin, să tolereze anxietatea provocată de obsesie fără să mai recurgă la compulsie. Ideea din centrul acestui proces e surprinzător de simplă și, în același timp, una dintre cele mai dificile lucruri de interiorizat: că poți trăi și fără certitudine absolută. Că un gând nu e un fapt. Că anxietatea nu e o profeție. Că poți simți frica și să nu acționezi.

Cum putem fi alături de cineva cu tulburare obsesiv-compulsivă

Din exterior, ritualurile cuiva cu această tulburare pot părea ilogice, exagerate, poate chiar ușor enervante. Dar pentru omul care suferă de această tulburare, ele sunt o încercare sinceră de a reduce o anxietate foarte reală și o suferință. Nu este un mecanism care ține de alegeri, de voință și nu sunt o ciudățenie. Sunt doar modul în care un psihic suprasolicitat încearcă să gestioneze o teamă care a crescut mai mare decât el.

Cel mai util lucru pe care îl poate face cineva din exterior este să nu alimenteze ritualurile prin reasigurare repetată, ci și să încurajeze, cu răbdare, sprijinul profesional.

Una dintre cele mai dureroase ironii în cazul tulburării obsesiv-compulsive este că persoana caută exact ceea ce căutăm fiecare dintre noi: siguranța. Să știe sigur că cei drago sunt bine, că nu a greșit ireparabil, că lumea e în ordine. Vindecarea nu înseamnă eliminarea îndoielilor, ci descoperirea că poți trăi cu ele, că nu orice întrebare are nevoie de un răspuns imediat și că liniștea se cucerește nu prin control, ci prin încrederea că ești în regulă chiar și atunci când nu știi sigur.