"Nu mai sunt acolo, dar încă reacționez ca și cum aș fi." Despre trauma complexă și urmele pe care trecutul le poate lăsa. Rubrică semnată de psihologul Andreea Maria Rez

Andreea Rez este psiholog clinician și psihoterapeut în supervizare, cu formare în terapia sistemică. Aria ei de expertiză acoperă terapia individuală, de cuplu, de familie, inclusiv copii și adolescenți. Deține, de asemenea, competențe în domeniul securității naționale. Cabinetul ei se află în Timișoara

Totuși, există și o altă formă de traumă, mai puțin dramatică în aparență și tocmai de aceea mai greu de recunoscut. Una care nu apare într-un moment anume și nu are un început clar. Se construiește lent, în ani de experiențe negative repetate care transmit același mesaj: nu ești în siguranță, ești singur, nevoile tale nu contează, nu cu adevărat. În psihologie, vorbim despre trauma complexă, C-PTSD. Una dintre cele mai dificile părți este că este că mulți nu realizează că ceea ce trăiesc astăzi are legătură cu ceea ce au trăit cândva.

Un singur eveniment vs. un cumul de evenimente

Trauma clasică este asociată cu un eveniment. Singular, dar copleșitor. Trauma complexă apare din expunerea repetată la experiențe dificile. În special în relațiile apropiate din copilărie. Neglijarea emoțională, critica constantă, violența psihologică sau fizică, instabilitate sau absența unui adult care să ofere siguranță. Cărțile de profil pe acest subiect abordează trauma ca fiind nu doar ceea ce ni s-a întâmplat în fapt, ci și ceea ce s-a întâmplat în interiorul nostru în acele momente. Distincția e importantă, pentru că mulți oameni ajung să minimizeze propria suferință cu argumente comparative: „nu a fost atât de grav", „alții au trecut prin ceva mai greu".

Trauma complexă nu se măsoară în comparații, ci în impact.

Trauma la vârsta adultă

Simptomele nu arată așa cum ni le imaginăm când vorbim despre traumă. Mulți oameni cu C-PTSD nu au flashback-uri ca în filme, nu retrăiesc scene din trecut și nu se identifică cu imaginea clasică a unui om care a supraviețuit. În fapt, persoanele cu traumă complexă trăiesc cu anxietate cronică, rușine persistentă care nu are un obiect clar, hipervigilență și cu sentimentul că nu sunt suficient de buni. Au dificultăți în a-și regla emoțiile sau nu reușesc să aibă încredere în oameni.

Poate cea mai vizibilă manifestare este oboseala profundă, greu de pus în cuvinte. Asta se întâmplă când sistemul nervos continuă să creadă că pericolul e încă acolo, când corpul nu pare să fi primit mesajul că pericolul nu mai există.

Identitatea prezentă, un efect al traumei trecute

Trauma complexă, suferită în copilărie, modelează identitatea. Dacă trauma se întâmplă timpuriu, trauma devine atât de profundă încât urmele nu mai par urme, par personalitate.

Un copil criticat constant devine un adult care nu are încredere în propriile decizii. Copilul cuminte devine un adult care nu știe să spună nu. Copilul neglijat devine adultul care caută validare sau care are teamă de abandon.

În timp, aceste reacții nu mai par reacții, ci trăsături de personalitate. Adultul a învățat că așa arată viața, nu știe că există și altă variantă. Aceste reacții devin greu de observat, dificil de schimbat - dar nu imposibil.

Ce se întâmplă în corp și cu ce poate fi confundat C-PTSD

Din punct de vedere neuroștiințific, știm că experiențele repetate de stres și nesiguranță influențează dezvoltarea sistemului nervos și modul în care creierul procesează pericolul. Amigdala este sistemul de alarmă al creierului și aceasta poate deveni mai reactivă. Astfel, zonele implicate în reglarea emoțională pot avea dificultăți în a calma unele reacții. 

De aceea, uneori corpul reacționează înainte ca mintea să înțeleagă ce se întâmplă. Persoana știe că e în siguranță, dar organismul nu a acceptat încă. Reacția e cât se poate de reală, chiar dacă contextul nu mai e periculos. 

Simptomele traumei complexe pot fi confundate cu anxietatea generalizată, depresia sau chiar cu burnout-ul, dificultăți de atașament. Evaluarea unui specialist, în acest context, nu are scopul de a pune etichete, are scopul de a înțelege ce se află cu adevărat în spatele suferinței. Un diagnostic corect în cazul C-PTSD poate schimba complet direcția terapiei.

Ajutorul există. Și funcționează

Poate cea mai importantă veste este că sistemul nervos poate învăța siguranța, chiar după ani de zile de nesiguranță. Nu rapid, dar cu terapie axată pe traumă, cu relații stabile, reconectare cu corpul și înțelegerea propriilor tipare. Trecutul nu poate fi schimbat, dar își poate schimba greutatea, iar acesta este rolul terapiei. Mulți oameni vin în terapie cu întrebarea „cum scap de ceea ce simt?" și descoperă, în timp, că întrebarea se transformă în ceva diferit: „cum învăț să trăiesc altfel cu ceea ce simt?" Această schimbare de perspectivă e adesea primul semn real al vindecării.

Una dintre cele mai mari nedreptăți ale traumei complexe este că îi face pe oameni să creadă că ei sunt problema. Că sunt prea sensibili, prea anxioși, prea dificili, prea mult. În realitate, unii oameni sunt doar supraviețuitori ai unor condiții emoționale dificile.