Nu doar despre a atrage atenția. Ce este tulburarea histrionică de personalitate și nevoia profundă de a fi văzut. Sfaturile psihologului Andreea Maria Rez

Andreea Rez este psiholog clinician și psihoterapeut în supervizare, cu formare în terapia sistemică. Aria ei de expertiză acoperă terapia individuală, de cuplu, de familie, inclusiv copii și adolescenți. Deține, de asemenea, competențe în domeniul securității naționale. Cabinetul ei se află în Timișoara

Când o trăsătură devine tipar

Înainte să definim și să explicăm, e important să avem în minte că nu orice om expresiv are o tulburare de personalitate. Nu orice persoană care are nevoie de atenție este histrionică. Nu orice comportament dramatic înseamnă automat patologie. Diagnosticul clinic de tulburare histrionică se pune în baza unui tipar de funcționare prezent în mai multe contexte de viață și produce suferință reală sau afectează viața de zi cu zi a cuiva ori relațiile pe care le are. Pe scurt, nu vorbim despre cum e cineva uneori, ci despre modul în care funcționează mai tot timpul și despre cât consum emoțional implică. 

La suprafață, cineva cu tulburare histrionică poate părea sigură pe sine. Prezentă, carsimatică, imposibil de ignorat, persoana cu tulburare histrionică are o nevoie intensă de validare și nu își poate menține sentimentul de valoare atunci când nu mai are reacțiile celor din jur. Cu alte cuvinte, depinde de privirea altor oameni și nu de propriile convingeri. Nu are o identitate interioară stabilă și are nevoie mereu de confirmarea că ceilalți sunt acolo, că este o persoană valoroasă pentru ceilalți. Nu e atât o căutare a admirației, cât căutarea dovezii că există pentru cineva.

Cum se construiește

În majoritatea tulburărilor psihice vorbim mereu de un cumul de factori și rareori putem pune punctul pe i. Și în cazul tulburării histrionice, e vorba de o combinație de temperament, biologie și în special de relațiile din copilărie. Multe studii pe această temă par să concluzioneze că adulții histrionici sunt copiii care au primit atenție condiționat. Poate că au fost apreciați mai ales atunci când erau veseli, spectaculoși, dar mai puțin când erau liniștiți, obișnuiți. Copilul mic nu formulează conștient nicio concluzie, dar corpul și psihicul învață. Învață că trebuie să facă ceva: să performeze, să impresioneze, să facă ceva să merite atenția. Un astfel de mesaj, primit repetat, devine un tipar care doar se repetă la vârsta adultă și dictează modul în care adultul, acum histrionic, își construiește relațiile de prietenie sau amoroase în viață.

Intensitate, fără teatru

Cel mai des, persoana cu tulburare histrionică trăiește intens emoțiile. Vorbim aici despre o intensitate care depășește contextul. Cei din jur ajung să creadă că emoțiile sunt deplasate, false sau manipulatoare. Totuși, ele sunt cât se poate de reale.

O conversație caldă poate fi interpretată ca un început de relație specială, iar atunci când o astfel de apropiere emoțională devine sursa principală de siguranță, orice fluctuație a ei este o amenințare. Practic, e un sistem emoțional care nu a învățat că poate trăi și fără confirmare constantă.

Prin ochii terapeutului

Oamenii au, natural, tendința de a judeca comportamentele vizibile. Vedem imediat teatrul, nevoia de atenție și intensitatea, dar nu anxietatea, teama și fragilitatea pe care le acoperă.

În terapie, rare sunt cazurile în care omul din fața noastră spune că îi place să fie în centrul atenției. Adesea, psihologul aude: "mi-e teamă că nu contez pentru nimeni". De ce abia în terapie și nu în restul timpului? Carl Rogers scria că oamenii nu se schimbă atunci când sunt criticați, ci abia atunci când se simt suficient de acceptați pentru a se privi cu sinceritate pe ei înșiși. E una dintre teoriile care pot descrie cel mai bine de ce terapia funcționează pentru cei care suferă de această tulburare.

Spre diferență de tulburarea borderline, unde predomină instabilitatea emoțională și frica intensă de abandon ori în cea narcisică unde nevoia de validare e legată de superioritate și statut, tulburarea histrionică are ca nevoie centrală conectarea cu ceilalți; confirmarea valorii personale prin atenție sau prin afecțiune primită de la alți oameni. Nu prin admirație, nu prin statut, ci pur și simplu prin prezență.

Acestea sunt nuanțe pe care un terapeut le poate observa în urma unei evaluări clinice. Iar terapia nu înseamnă ștergerea expresivității sau a intensității emoționale, ci eliberarea de a depinde permanent de reacțiile celor din jur. Convingerea că pot fi prezenți într-o relație fără să joace un rol. Că apropierea autentică nu cere spectacol.

Diagnostic vs. personalitate

Poate că una dintre cele mai aspre judecăți este să confundăm diagnosticul cu identitatea cuiva. O tulburare de personalitate nu descrie cine este cineva, ci descrie felul în care a supraviețuit emoțional în urmă cu foarte mulți ani. Astfel, în spatele fiecărui om cu o tulburare histrionică se află cineva care se întreabă: "Dacă nu mă observă nimeni, mai contez?". Iar unul dintre cele mai vindecătoare lucruri pentru cineva cu tulburare histrionică este să descopere, încet și în siguranță, că poate fi iubit chiar și atunci când nu trebuie să impresioneze pe nimeni.